Jurnalul necenzurat al menopauzei

Vârtejul euforic

Vârtejul euforic, 2022, povestire terapeutică dedicată perfecționistelor

Pierdut încredere, o declar nulă.

A fost o clipă dilatată de rătăcire, pe la 40 de ani, când mi-am pierdut atât încrederea în ceilalți, cât și în mine. Până atunci fusesem în vârtejul euforic de a băga mâna în foc pentru cei pe care îi iubeam și de a muta munții din loc, pentru că nimic nu era imposibil pentru mine. Eram perfectă. Ca un robot. Hei, Robby, ți-aduci aminte?

Eșecul nu era permis. Și când se întâmpla, rarisim, Robby o lua de la capăt convinsă că va reuși în cele din urmă.

Întotdeauna premianta clasei, când luam 9, eram apostrofată de ai mei cum de am luat o așa notă mică și dacă altcineva a luat 10, eu cum de nu am luat, și evident „Nu sunt bună”. Nota 8 era deja o catastrofă. Deși afectată pour toujour de această atitudine, dar insidios de am crezut că perfecționismul e o calitate, reușeam să mă repliez și să împușc 2 x 10, respectiv 3 x 10 ca să-mi iasă tot media 10.

Tocmai citisem pe FB plângerile unei mămici referitoare la temele pentru acasă pentru fata ei și m-a pufnit râsul față de temele mele, autoimpuse, pentru că cele date erau insuficiente. Câte culegeri s-au strâns în pod! Și câte caiete! Și le făceam cu plăcere, nu numai cu înverșunare. Ce ni se preda la școală era insuficient pentru dorința mea de a învăța, nu numai pentru 10 și olimpiade. Era ceva în mine care voia să știe tot. Și încă este...

Orice nu corespundea standardelor devenea un obstacol care trebuia depășit și trebuia să lupt ca să înving. Să-mi înving „lenea”, să elimin „joaca”, să-mi suprim scrisul, să nu am prieteni, nici într-un caz iubit. Robby, tu nu ai ținut niciodată un jurnal de teama de a nu fi găsit de părinți și de a-ți fi descoperită lumea paralelă în care trăiai ca să supraviețuiești vieții tale perfecte. Însă ai tot scris, deseori numai tu înțelegând sensul ascuns al cuvintelor și caietele le-ai tot dat din casă prietenilor, tot ca să nu fie puse pe foc. Și acum le strângi de prin lume, de parcă ți-ai fi dat copiii de suflet și vrei ca ei să se întoarcă la tine... Oare ei or mai vrea?

Fight, baby Robby! Asta ai învățat. Totul se obține cu trudă și sacrificiu, cu răbdare și perseverență. Ai învățat să înduri cu zâmbetul pe buze ca să-ți atingi scopul. Apoi l-ai obținut și ai trecut la următorul, la următoarea luptă, ca și cum premiul pe care l-ai obținut nu însemna nimic și de parcă ai avea o baterie care nu se termină niciodată.

Și a venit momentul când ai realizat că, în ciuda perfecțiunii, nu ești fericită. Totul s-a năruit și asta nu a fost suficient, ai început să calci în străchini și încrederea s-a dezumflat, vârtejul euforic a dispărut și în locul lui au apărut atacurile de panică. Robby, vei pierde tot ce ai rând pe rând, dacă nu pui ceva în locul încrederii. Și ai găsit noul motto: nici nu trebuie să ai încredere 100%, pentru a nu fi dezamăgit(ă). Cu alte cuvinte, e o prostie să crezi în tine și în alții, lasă loc și de zbârcă. Sau: am încălcat legile roboticii, dar suntem roboți, ce naibii!

Mai rău, Robby a început să scârțâie, pe ici pe colo, tot timpul, nu mai e ce-a fost. De-a dreptul deprimant!

Și dă-i și luptă cu regretele, cu frica, furia, depresia, durerile și bolile. WTF?! Sfârșitul lumii. Mă uit în oglindă și mă văd de 90, la o secundă înainte de a deschide ușa morții. Mă simt ca un zombie. Dar Robby nu se lasă cu una cu două.

Te-ai îmbolnăvit, du-te la doctor! Te dor articulațiile, fă mișcare. Ba și mai bine, dansează. Problemele din cap tratează-le cu psihoterapeuta. Pentru cele de suflet, cheamă o prietenă. Vrei o integrare minte-corp-suflet, fă yoga. Când vrei să plângi sau să râzi, vezi un film. Și când vrei să fii fericită, scrie.

On the top, out of the blue, trage o ceartă monstruoasă cu ai tăi, trage linie – you are another person, you are not a child anymore, you deserve respect – nu ești răspunzătoare pentru deciziile lor, nu le poți face bine cu forța și fiecare suportă consecințele alegerilor făcute, și MINUNE!

Ești în vârtejul euforic din nou, după 15 ani. Greu mai învață unii... Nu mai există niciun obstacol, totul devine o provocare, pe care îmi face plăcere să o descos și să o rezolv. Fără luptă, cu wu wei. Universul îmi va arăta Calea. Sunt suficient de bună, uneori briliantă, și știu că voi ajunge acolo unde îmi doresc, în ciuda tuturor provocărilor.

Regăsit încrederea, o declar inestimabilă.