Jurnalul necenzurat al menopauzei

Sisif redivivus

Povestire terapeutică dedicată femeilor la menopauză, 2023

Sisif chiar există! Am crezut că este doar un mit, o poveste de adormit copiii, dar am descoperit pe propria piele că este real.

O scurtă divagație. În ciuda muncii sale gigantice, de a urca bolovanul uriaș la deal doar pentru a-l scăpa din nou din vârf, la infinit, Sisif este doar un muritor! Aș fi zis că e un zeu sau măcar un semizeu. Cu toate astea, s-a însurat cu o zeiță, fiica lui Atlas, un titan, deci prima generație de zei, înaintea olimpienilor. Atunci, ce muritor, toată admirația! 

De la o anumită vârstă, Sisif se trezește în noi. Nicio zi nu începe fără el. La 40, mai ai câte-o poticnire, vreo durere răzleață care-ți amintește că nu ești mort, dar mergi mai departe, ești funcțional, zbaterile tale sunt mai mult filozofice, poate chiar spirituale sau de-a dreptul religioase. La 50, durerile sunt omniprezente și cvasicontinue, iar, fără Sisif, rămâi împietrit la poala dealului. Nu vreau să știu ce va fi de la 60... Cine știe pe cine mai trezesc!

Acum mă bucur de Sisif. Mă simt ca un Narcis de atâta admirație, însă îl recunosc și îl admir și în alți oameni, chiar mai tineri, dar cu aceste dureri care nu trec fără efort. Ceea ce pare a fi un paradox, ar trebui să spun că nu trec fără medicamente sau proceduri sau unguente, orice altceva decât Sisif.

Faptul că nu sunt singura mă face să le accept și să nu mă răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu. Am dimineți în care chiar îi mulțumesc pentru că m-am trezit, o fac fără ipocrizie sau falsitate, chiar dacă știu ce mă așteaptă.

Cu un balans al neuronilor încep să fiu propriul Sisif, aplecând capul în lateral, alternativ, căci face bine la spondiloza cervicală. Dacă închid ochii și mă uit cruciș în sus spre frunte, îmi trezesc și al treilea ochi (Ajna chakra). Intuiția îmi spune bună dimineața.

Pendulez între orașul albastru (tabloul de pe perete) și imaginile vivante absente (televizorul), știind acum că așa mă reechilibrez, pentru că otoliții mei îmi mulțumesc. Mișcarea asta a capului spre stânga și dreapta, mi-a venit natural mergând pe stradă și privind în vitrine, fără nicio intenție, și apoi la mașinile stagnante de pe șosea, iar doctorița ORL-istă mi-a spus că am făcut-o intuitiv pentru că aveam nevoie atunci când eram amețită.

Ceafa dispare.

Mă rotesc înapoi la dublu, cu umerii înainte și înapoi, de parcă aș fi în London Eye, și simt trosnituri la marginea sternului și-mi zic de fiecare dată că nu am exersat destul. Acum, când scriu, realizez că trosniturile sunt de fapt un companion loial, care nu mă va mai părăsi niciodată și asta mă bucură, nu mă mai întristează.

Un disco dans mă întinde și mă învârte în dimensiuni paralele, dar inegale, trosniturile se multiplică, junghiurile cântă, atunci când fac exercițiile pentru brațe.

Umerii îmi spun adio.

În marș stau pe loc, cu o bucurie ascunsă, nu m-aș mai opri, dar trebuie să urc în continuare, așa că ridic genunchii la piept, pe rând, mișcarea asta e bonus pentru că e bună și pentru slăbit.

Croitorul îl întind (cel mai lung mușchi), cică dă și relaxare prin activarea nervului vag. Nu am avut nicio epifanie încă pe tema asta. Așa că respir profund, mă opresc, reiau ciclul de mai multe ori, cu devoțiune, într-un balans de pe un picior pe altul ca să-mi încălzesc musculatura și să mobilizez articulațiile.

Coloana lombară zboară.

Încălzirea s-a încheiat, cred că sunt undeva la o treime din drum, însă e sfântă pentru că, fără ea, nu funcționez.

De aici las bolovanul să alunece înapoi, iar eu îmi văd de ale mele, sau o iau pe alte cărări sisifice pentru că... 50, v-am spus.

Menopauza. Un balaur. Cu n-șpe capete. Balaurul meu nu seamănă cu balaurul tău, așa că, dragi prințese expirate – aș vrea să nu folosesc cuvântul ăsta, dar nu găsesc altul în care să-mi vărs amarul – nu ne putem ajuta prea mult în învingerea lui. Motiv pentru care trebuie să-l îmblânzim și să trăim cu el. E un fel de trio (a se citi threesam), dacă ai și partener.

Osteoporoza pândește după colț. După fiecare colț și sunt multe! Fapt pentru care devin halterofilă, multiplu campioană în competiția cu mine însămi.

Mă întind către soare. Boxez cu dușmani imaginari. Balansări și rotiri cu ganterele în toate punctele cardinale, dar aș zice că mai mult spre sud, ca să ajut și șarpele (coloana vertebrală). Urmează demonstrații de forță ca în dansul năucitor de la Untold. Iar la final, spatele drept și pieptul înainte, mâinile între omoplați. Am mai păcălit-o o dată!

Bonus: tonus și flexibilitate. Nu e rău!

Omul de tinichea îmi dă binețe nonșalant în fiecare dimineață.

- Bună, ce faci?

- La naiba, cum crezi că sunt? Înțepenită. Pe ici, pe colo.

- Puțin ulei și totul e ca nou.

- Doar nu vrei să beau țuică de cum m-am trezit?

E iarnă, frig așa și așa, dar nu mă pot gândi la whiskey, ci doar la țuică fiartă. Măcar o dată pe an!

- Fi-ți-ar uleiul de râs! O să-ți dau un baston pe spinare!

Pentru că bastonul e soluția. Marea Generație (1901-1927) și Generația Tăcută (1928-1945) își aduc aminte de Fred Astair. Generația X (1965-1980), din care fac parte, își aduce aminte și de Taco – Puttin’ on the Ritz. Luați bastonul și să dansăm.

Push it, baby, push it. Înainte-înapoi, după care, prin rotații înainte, prinde fluturii și, prin rotații înapoi, dă-le drumul. Umblă cu jumătăți de măsură în corola înaltă – în traducere tehnică, cu bastonul întins, paralel cu pământul, rotești brațele din față înapoi, până la ceafă și chiar mai jos dacă se poate. N-ați fi ghicit, nu? Un pic de balet cu brațele, în balans dintr-o parte în alta, 10 pe față, 10 pe dos. Zbang! Pe dos nu iese la fel de bine. Am un blocaj pe stânga, în dreptul omoplatului. De la total, devine intermitent, și în viitorul imaginat, chiar suplu din nou.

Cu bastonul pe spinare, fac mătănii, pe jumătate, cu privirea înainte. Ce mătănii sunt și astea? O aroganță! Tot cu bastonul la spate, îl ridic, îl cobor, îl îndepărtez, dacă aș da și din picioare ar fi Dansul Călușarilor. Finito.

Îmi vine în minte dezghețarea rapidă din filmele SF/ fantasy. Gheața se sparge și iese omul teafăr și nevătămat – absurd! Sau piatra se sparge și iese un monstru care sare pe tine – ceva mai veridic. De fapt, suprafața de metal a Omului de tinichea se sparge în bucățele, care se disipează, și apar eu, reînnoită, resetată. În ton cu ideea, ar fi trebuit să apar ca android, dar rămâne la categoria „aș vrea eu!” Orice ar fi, m-am dezghețat și mă pot mișca.

O altă cărare, alarma sună. Ca atunci când trebuie să evacuezi o centrală nucleară. Mare pericol, iminent și fatal. Grăsimea centrală. La menopauză te îngrași și doar că respiri. Și totul se depune pe centura abdominală, adio clepsidră! Welcome, Bufi!

Nimic nu funcționează. Fără zahăr, asocieri alimentare corecte, post intermitent, 10.000 de pași, alergare, dans, whatever. Asist neputincioasă la kilogramele care vin și mă umflă. Stil de viață sănătos? O glumă. Farmecul vârstei vine din altceva și încet-încet mă obișnuiesc cu noua realitate. Când se spune că trebuie să-ți accepți vârsta, nu se referă numai la riduri, comportament și vestimentație, eventual înțelepciune. Mor de râs! Menopauza nu e o perioadă, e pentru toată viața după ce a venit. Musafir neinvitat. Probabil în trecut era un musafir așteptat, după ce trânteai vreo 10 copii. Acum supraviețuirea speciei e ceva desuet.

N-am făcut niciodată fitness. Ei da, am făcut orice altceva decât asta – kineto, yoga, dans. Acum vreau să fiu fit! S-o numim Fit central, mai ales că a devenit un scop pe termen lung. Deocamdată, totul se întâmplă la orizontală. Și execut exercițiile de tonifiere a musculaturii abdominale. Posibil pe viitor să mă ridic și eventual să trec la aparate. Am speranța că voi trece testul de anduranță. Deja nu mai gâfâi și nu mă mai dor mușchii, ceea ce înseamnă că pot trece la următorul nivel.

Chiar dacă vii, Pufoșenie, am trecut la regim de armată – bine, grupa mică, și mă asigur că voi fi tonică și forțoasă. Sisif forever!

În fiecare dimineață, Sisif își face treaba, efortul reduce durerea, mă descătușează și ziua decurge cvasinormal. Piticii malefici însă se adună din nou peste noapte și îmi transformă trupul în cristal.

Ca prin vis, mă trezesc pe altă planetă. Cerul e roz, aerul devine vizibil, plutesc și mă bucur de o viață lejeră, printre alte ființe fericite ca mine. Apoi atmosfera începe să se cristalizeze și aproape că ne îngheață mișcarea, nu mai putem comunica și disperarea mă face să mă trezesc cu dureri în tot corpul.

O nouă zi, Sisif îmi bate la ușă. Nu vreau să-l primesc, mi-e greu, mi-e lene, n-am timp, o mie de alte motive... deși știu prea bine ce mă așteaptă fără el. Când sunt copleșită, mă gândesc la Dan Reynolds. Solistul lui Imagine Dragons suferă de spondilită anchilozantă de la 23 de ani. „Fiecare zi este o bătălie” zice el. Eu am renunțat la războaiele cu mine însămi, însă îl admir pentru tot ce face având această boală care îți dă dureri și îți limitează mișcarea. Poți trăi și poți avea performanțe în ciuda durerilor. Încă o dată mă conving să-l invit pe Sisif și azi în viața mea. Mulțumesc pentru că nu ai renunțat, nu renunț nici eu.

Sisif redivivus! În traducere liberă, exercițiile de dimineață.