Cadavrele mă urmăresc. Așa că prima povestire terapeutică pe care am scris-o și pe care am inclus-o în capitolul 3 din Killer god a fost Exorcizarea cadavrelor. Speram să scap de teroarea lor, poate și de cea a morții. De-ar fi așa ușor!
Totul a pornit de la frica de RMN. Copilăros, aș zice acum, dar atunci mi-era greu să-mi depășesc spaima de mă băga într-un tub strâmt de parcă aș fi intrat într-un coșciug. Așa că am decis să scriu despre asta și am ajuns să-mi retrăiesc toate spaimele legate de cadavrele de care am avut parte de-a lungul vieții. Începând cu iubita mea mamaie, care a murit subit și căreia nu i-am putut da ultima sărutare pe mână, așa cum era datina, până la penultimele trupuri fără viață de la IML. Ultima amintire de acest gen, despre cadavrul unui copil mic în ATI, a avut parte de o exorcizare separată, fiind o întâmplare care a contribuit uriaș la separarea mea de medicină, fără regrete, însă e mult prea mult pentru a fi suportată de o carte la acest moment.
Ce-am căutat eu la medicină dacă nu pot gestiona moartea și cadavrele, poate vreți să mă întrebați. Și eu mă întrebam, dar nu mă mai afectează. E un capitol din care am învățat, m-am format temeinic pentru o viață și mai important este prezentul decât trecutul.
Ceea ce a reușit să facă povestirea asta, de fapt, a fost redescoperirea mamaiei mele, a iubirii mele pentru ea, a copilăriei mele fericite. Unde dai și unde crapă. Așa e cu scrisul terapeutic, cu psihoterapia în general. Pornești de la un obiectiv – cel puțin așa crezi tu – și ajungi să descoperi și să rezolvi altele, poate chiar mai importante decât cele cu care ai pornit pe drumul vindecării.
Las aici un extras haios, aș zice, despre experiența de la IML: „În ultimul an de medicină, la începutul disciplinei de medicină legală am avut parte de un tur al Muzeului IML „Mina Minovici”, pe care nu-l voi uita niciodată. (…) Colecția bandiților e impresionantă. Cranii cu numele lor scrijelite pe frunte, pielea cu tatuajele lor erotice, diverse arme și, la pièce de résistance, penisul lui Terente pe care scrie „fut bine și apăsat la cioc”. Ce părere bună avea ăsta despre el! Dar și 22 de cm în erecție nu e de ici de colo. Așa am aflat eu prima dată de Terente. În ciuda notorietății sale din perioada interbelică, când inspirase scrierea unor romane și chiar folclor muzical, noi habar n-aveam cine fusese. Jack Spintecătorul al României și comuniștii reușiseră să-i șteargă orice urmă. Oare? Vă aduceți aminte cântecelul?
„Terente și Didina
Se plimbă cu mașina
La orice cotitură
Mănânc-o prăjitură.
Didina s-a-necat
Terente s-a-mpușcat.”
În copilărie, îl cântam de nenumărate ori, evident fără ultimele două versuri și
credeam că e un cântecel pentru copii.”
コメント