Cea mai groaznică perioadă din viața mea a fost după liceu, când am stat acasă pentru că am picat de două ori la medicină. Doi ani din viața mea sacrificați pentru o profesie pe care nu mi-am dorit-o cu adevărat, în care am învățat de dimineața până seara, zero viață socială. La fel a fost și după ce am intrat, și nu sunt singura care spune că „medicina m-a distrus”, pentru că, în afară de învățat, nu mai era timp pentru nimic altceva. Un medic adevărat – nu care trece ca gâsca prin apă – se dedică profesiei și sacrifică restul. Asta ni se inoculează în cap de către profesorii noștri. Am întâlnit de curând o tânără doctoriță care a spus exact aceleași chestiuni ca și mine, cu aceleași cuvinte, adică situația nu s-a schimbat cu școala românească de medicină. Toceală și iar toceală, din care multă e inutilă.
Pe scurt, adolescenții au nevoie de dezvoltare personală. E o resetare în creierul lor, o furtună de hormoni și sunt vulnerabili la rătăcire și la manipulare. Desigur, părinții le vor binele, îi îndeamnă ferm să facă o facultate care să le aducă bani și să nu moară de foame, fără să țină cont de opinia lor și de abilitățile lor reale. Aceasta e rețeta dezastrului și, din nefericire, încă se practică.
Ce am făcut eu în Gaura neagră ca să nu-mi pierd mințile aflați în capitolul 8 din Killer god.
Las aici un extras din carte cu impresiile doamnei profesor Ana Muntean: „Iza, m-a impresionat povestea adolescenței tale. O adolescență trăită în turnul de fildeș al vârstei închis în turnul de fildeș al comunismului, ca păpușile rusești. În turnul tău de fildeș puteai construi vise, puteai internaliza cultura la care aveai acces... se dovedește încă o dată că afirmația lui Constantin Noica, potrivit căreia nu există salvare decât prin cultură, rămâne adevărată. Același filozof spunea că salvarea este doar individuală, iar periplul tău pe tărâmul adolescenței, așa cum ni-l înfățișezi aici, o dovedește din plin. Eșecurile tale la examenele de intrare la medicină mi-au amintit dureroasa desfășurare a acestor selecții, în timpul comunismului. Deoarece toată lumea considera că diploma universitară îți dădea șanse mari de a fi autonom financiar și respectat pe plan social ca adult, și astfel, studiile universitare erau văzute nu ca o opțiune, ci ca o obligație. Adeseori, în alegerea studiilor, cuvântul copilului nu se prea auzea.
Dacă erai un părinte bun, preocupat de viitorul copilului tău, nu-i dădeai copilului mari șanse de a alege ceea ce urma să studieze, ci îl sprijineai și făceai sacrificii bănești și de toate felurile pentru ca el să urmeze medicina sau dreptul. Eșecul trecerii examenelor de admitere era halucinant supradimensionat la nivelul familiei! Părinții, atinși de o rană narcisică, se considerau ei înșiși, mai puțin valoroși ca oameni și ca părinți, datorită nereușitei copilului. Era un tumult de emoții care, nu în puține cazuri, a condus la sinuciderea unor tineri striviți între presiunea examenului și frustrarea părinților. Ratarea examenului de admitere era o dramă de familie al cărei amalgam emoțional nu se atenua cu trecerea timpului și continua să se reverse în fiecare clipă asupra copilului. Deodată, copilul nu mai avea parte de dragostea și protecția părinților, ci mai degrabă de ostilitatea lor exprimată în cuvinte într-o formă devenită clasică: „Noi ți-am dat tot, am făcut sacrificii pentru tine și tu așa ne răsplătești? Ți-am plătit meditații iar tu, în loc să înveți, ce-ai făcut? Nu ți-a stat capul la învățătură!” Și mai venea agresiva remarcă: „Uită-te la copilul vecinilor... el a reușit, deși părinții nu i-au asigurat nici 10% din ce ți-am dat noi ție!” Iar în ochii lor citeai, în fiecare clipă, cum din copilul lor de aur te-ai transformat deodată în dușmanul familiei, într-un profitor nerecunoscător. În aceste judecăți emoționale, total distorsionate, dar comune, care desființau relația firească dintre părinți și copii, adeseori tinerii se simțeau pierduți, deveneau doar umile mașini de memorat, ale căror dorințe, viață chiar, nu mai contau.”
Comments