De câte ori vine sfârșitul lumii în cartea asta, Killer god?! Întrebare cu răspuns multiplu: a) în 2012, după calendarul mayaș; b) în 2020 cu pandemia Covid 2019; c) de câte ori e nevoie să ne trezim. Rezultat: toate răspunsurile sunt bune.
Ce-am făcut eu când venea sfârșitul lumii pe 23 decembrie 2012? O regresie hipnotică, prima din viața mea. Este una dintre cele mai extraordinare experiențe pe care le-am trăit și cred că fiecare dintre noi ar trebui s-o facă măcar o dată în viață. Nu știam că voi repeta experiența și în 2019 și pot spune că de fiecare dată e altceva.
Experiența cu prima regresie este redată în capitolul 5 din Killer god. Rezultatul ei concret a fost prima mea carte, romanul Trăind în vis, scris în 2013 și publicat în 2015. Recunosc că nu prea am înțeles tot ce-am trăit în regresie și lucrurile încă se așează, pentru că, în timp ce scriam la Killer god, am realizat încă un lucru din timpul regresiei: despre importanța perioadei prenatale. Nu că nu aș fi știut, dar de data asta este cu referire la mine însămi.
Las aici un extras din carte despre: „Trauma și perioada prenatală. Nu e nuca din perete, este veriga lipsă de regulă din discuțiile despre sănătatea mintală. Îmi propusesem să nu dau detalii din regresia hipnotică, dar Gabor Maté mi-a dat peste cap intenția. În cursul său de pe Unity, afirmă că „stresul social modifică creierul copiilor, încă din perioada prenatală”. Adică, sănătatea mintală începe din burta mamei, respectiv stresul gravidei se transmite fătului și, dacă e cronic, atunci copilul va purta o traumă transgenerațională. Tot Gabor Maté spune că „am fost traumatizați de niște părinți traumatizați”. Când, în sfârșit am internalizat asta, a fost unul dintre punctele de cotitură în drumul meu către vindecare. În primul rând, în timpul regresiei, când am ajuns la perioada prenatală, m-a cuprins un plâns inexplicabil și greu de oprit. Atunci n-am reușit să-mi explic. Era o nebuloasă centrată pe mine, ignorând-o complet pe mama mea.”
Comments